Ortodocșii armeni

Noi, românii, ştim puţine lucruri despre armenii din ţara noastră şi încă

mai puţine despre poporul armean. În România sunt puţini preoţi şi puţine comunităţi armene, întru-cât, după război, numărul armenilor a scăzut dramatic. La nivel internaţional, numărul armenilor este de aproape opt milioane, dintre care doar trei milioane mai sunt astăzi în Armenia. Migraţiile către România s-au produs în mai multe valuri, ultimele petrecându-se la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Biserica armeană este o biserică creştină veche, autonomă şi autocefală, naţională prin limbă, rit şi sistem ierarhic propriu, arhitectură şi artă specifice.  Ea a fost simbolul patriei pierdute pentru poporul armean, căci el s-a păstrat unitar în jurul ei, lipsit fiind secole la rând de un stat independent. Biserică de rit ortodox, este considerată ca având origine apostolică nemijlocită, întrucât creştinismul a fost introdus, propovăduit şi răspândit în Armenia de către apostolii Tadeu şi Bartolomeu. Având astfel de rădăcini, ipoteza că autonomia propriu-zisă a acestei biserici începe abia după anul 301, după încreştinarea oficială din acest an, odată cu  cel dintâi Patriarh armean, Grigor Lusavorici, Luminătorul, este respinsă de armeni, şi, din acest motiv, şi eticheta de gregoriană. În cărţile de istorie bisericească creştine este enumerată printre bisericile vechi orientale, alături de biserica coptă, cea siriană, cea abisiniană şi cea malabară. Puţini dintre noi ştim că ruptura bisericii armene de cea bizantină a fost determinată de cauze doctrinare dar şi politice.  Şi mai puţini cunoaştem că secole întregi, armenii au fost nevoiţi să combată o acuzaţie veche de erezie, acuzaţie ce i-ar separa de doctrina creştină corectă cu privire la persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat ca om. Este vorba de Sinodul ecumenic de la Calcedon (451), care a respins erezia lui Eutichie, când armenii, neparticipând cu reprezentanţi, biserica lor a fost etichetată pe nedrept monofizită, deci eretică. Iată, de fapt, care au fost împrejurările istorice: „Biserica armeană se afla în acei ani într-o încordare extremă pentru apărarea prin luptă armată împotriva religiei lui Zoroastru din Persia. Ea nu a avut timp să îşi stabilească poziţia, urmărind îndeaproape disputele hristologice ce aveau loc în Imperiul Roman. În timpurile acelea, Biserica creştină era de fapt împărţită în trei mari categorii, cu trei definiţii diferite ale credinţei: Învăţătura sinodului de la Calcedon prima în Roma şi în tot Vestul, monofizitismul în spiritul Henoticonului împăratului roman Zenon (474-475, 476-491) trona în Bizanţ, iar nestorianismul în Persia.”

           Monofozitismul, una din ereziile primelor secole privitoare la persoana lui Iisus Hristos, susţinea că după întruparea Lui ca om, n-a mai rămas decât natura divină, iar cea umană era doar o aparenţă. Teologii moderni ai bisericii armene au fost în măsură să restabilească adevărul istoric conform căruia, încă de la sinodul particular de la Aştişat, (435), cu 16 ani înainte de Calcedon, biserica armeană recunoscuse cele două naturi ale lui Iisus prin formularea: „Unul născut, Fiul lui Dumnezeu, a primit natura umană de la Fecioara şi s-a făcut om adevărat şi fiu de om”.

            Armenii au fost ortodocsi pina in secolul al VI-lea, fiind crestinati de Grigorie Luminatorul (+332). La sinodul din Tvin, 596, ei s-au despartit de ortodoxie. La sinodul al V-lea ecumenic 680, 692, ei au fost condamnati in canoanele 32, 33, 56, 81, 99 si astfel au devenit eretici. Cei ce se convertesc, se primesc la ortodoxie prin catehizare si ungere cu Sf. Mir, sub povata episcopulu.

            Doctrina armenilor: a) Iisus Hristos a avut numai o fire, cea dumnezeiasca (monofizism), nu doua firi, cum marturisesc ortodocsii (diofizism). Recunosc numai primele trei sinoade ecumenice; b) Iisus a avut trup aparent (dpehetism), de aceea adauga la Trisaghion... "Cel ce te-ai rastignit"... (VI ec. 81; Ioan 4, 2); c) liturghia o fac numai cu vin (VI ec. 32); d) la botez nu ung cu untdelemn pe cel botezat, iar Sf. Mir il sfintesc dupa alte rinduieli; inlatura pericope din Sf. Scriptura, etc.

            Din cauza numeroaselor încercări ale istoriei, o mare parte dintre fiii Armeniei s-au răspândit în toate colţurile pământului, având contribuţii importante în economie, cultură şi multe alte domenii. Cu toate acestea, permanent, un miez semnificativ al naţiunii s-a menţinut în zona Muntelui Ararat, simbolul identităţii armene.

            În anii Războiului Rece, când lumea era împărţită în tabere antagonice, o jumătate din poporul armean a trebuit să trăiască în lagărul comunist, în timp ce restul se afla în lumea liberă, fapt generator de frământări, inclusiv pe teren bisericesc. Pentru români, este important de ştiut că, timp de mai multe decenii, destinele Bisericii Apostolice Armene au fost conduse de un armean originar din România: Sanctitatea Sa Vasken I. După cum este bine cunoscut, Armenia a fost primul stat din lume care a adoptat creştinismul ca religie oficială, în anul 301 d.Hr., într-un context istoric extrem de dificil, când teritoriul armean făcea obiectul rivalităţii dintre Imperiul Roman, încă păgân şi persecutor de creştini, şi Imperiul Sassanid, care avea drept religie oficială zoroastrismul. Gestul asumat de prinţii armeni însemna o afirmare a identităţii de neam, dar şi o încredinţare a destinului poporului armean în mâna lui Hristos. Gestul, cu consecinţe incalculabile, a marcat definitiv istoria poporului de la picioarele Muntelui Ararat. Tradiţia Bisericii pune încreştinarea armenilor pe seama Apostolilor Tadeu şi Bartolomeu. Peste secole, un rol decisiv în impunerea creştinismului drept unica religie a poporului armean o va avea Sfântul Grigorie Luminătorul, primul patriarh (catolicos) al Armeniei şi întemeietorul marelui centru duhovnicesc de la Etchimiadzin (însemnând "locul pogorârii celui Unuia-născut"), inima creştinătăţii armene. Noua organizare bisericească a fost recunoscută de Leontius, episcopul Cezareii Capadociei, scaun sub a cărui jurisdicţie se aflaseră armenii până atunci. În veacul al V-lea, cărturarul Mesrop Mashtots, la îndemnul catolicosului Sahak, a creat un alfabet propriu pentru limba armeană şi a purces la traducerea Bibliei, astfel că armenii au beneficiat de timpuriu de Sfânta Scriptură în limba naţională, dezvoltându-se o civilizaţie armeană creştină cu un mare grad de originalitate.